Tatami

On 19 februarie 2016 by Paul Dicu

shiraiAm avut acum cateva zile o discutie cu un cunoscut, un tip foarte ok, plin de intentii bune. In linii mari discutia s-a axat pe nedumerirea lui (si, oarecum, nemultumirea) ca nu vede pe paginile mele mai multe sfaturi, niste how-to-uri mai ample, ceva lectii, cum ar veni. Pentru ca, zicea el, oamenii vor sa invete si – i se parea – eu sunt prea zgarcit in informatii.

La inceput n-am prea stiut ce sa-i zic, da’ mi-am adus aminte de o intamplare de acum vreo 20 de ani, cand era in mare voga sa scrii carti de arte martiale. Tehnica de arte martiale, vreau sa spun. Erai competent sau doar un impostor, scriai carti despre cum sa dai pumni si picioare. Am intalnit si ceva lucrari foarte misto, dar putine, cred ca doar vreo doua. (mi-am adus aminte de una, dinainte de revolutie, prin ’87, scrisa de Hiroshi Shirai, un mare master. Ma uitam la ea ca la icoane). In rest, unde te uitai gaseai culegeri de fotografii cu personaje imbracate in gi, care pozau facand diverse tehnici. Toti spuneau acelasi lucru, diferite erau doar culorile fotografiilor.

Luat de val, crezand despre mine ca am ce sa spun (ca doar nu era sa recunosc ca sunt un dobitoc arogant), ma apuc si io sa scriu. „Jitsu – motivul spiralei” se chema lucrarea in cauza. Scriu io cateva zeci de pagini si ma duc cu ele la primul meu profesor de arte martiele, din perioada lui Ceausescu. Ma asculta omul, da din cap respectuos si la sfarsit ma intreaba: auzi, iti ia mult timp sa scrii asta? Io, prost, musc momeala si zic daa, o groaza. Si el: si cand mai ai timp sa te antrenezi?

Ce sa zic, azi ma apuca rasul, dar nu ma intrebati cum m-am simtit atunci. Mai tarziu mi-a zis un profesor: arta martiala se invata pe tatami, nu in discutii. Si de-atunci, de cate ori oamenii ma intreaba una-alta, ii invit sa faca antrenament. Sa descopere ei insisi, sa faca ei bubele proprii, sa se bucure de caderile si ridicarile personale, fara ca eu sa intervin mai mult decat e nevoie. Fiindca doar asa or sa pretuiasca antrenamentul si informatia. La ce bun sa-ti spun cum ma simt eu cand fac diverse, daca tu nu simti trairile tale? Stiu, exemplul conteaza, dar de-aici si pana la a vorbi despre sport mai mult decat sa faci sport, e cale lunga. Si e un drum prost. Iar eu chiar nu-s deloc vreunul care sa aiba mari lucruri de spus (nu, nu fac pe modestu’).

In concluzie, asa cum am mai zis, prefer oricand sa facem in viitor un antrenament impreuna in care e posibil sa cad eu, decat sa-ti vorbesc despre cat de viteaz am fost in trecut. Drace, nu-s vreun mos, mai am ceva timp de facut sport. Ma rog, zic si io.

2 Responses to “Tatami”

  • Robert Gruia

    Respect! Si stii de ce te respect cel mai mult: pentru ca esti om! Pentru ca iti place si MdS-ul si taria, adica pentru ceea ce defineai (corect din punctul meu de vedere) ca fiind o viata zen. Cu toate astea, are si omul dreptate cand vrea sa „te citeasca” mai des, pentru ca apucam si noi sa invatam cate ceva. Asa ca, daca se poate, gandeste tu, vorbeste tu, s-o gasi cineva cu un reportofon si o tastatura !

    • Paul Dicu

      Multam mult, inca o data. Ce sa zic, am fost doar mai norocos sa intalnesc niste oameni care-au stiut sa-mi dea cateva palme peste ceafa, cand a trebuit. In rest, ma bucur sa fac lucruri, atata tot. Spor si tie si sa ne tot auzim!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *